Încerc de mai bine de două luni să conving un prieten să iasă la lumină. Şi sper ca voi, cei care veţi citi această poezie, să aveţi aceeaşi senzaţie ca şi mine. Şi anume, că merită cu prisosinţă să fie promovat, cunoscut şi apreciat de cât mai mulţi români!
Sorin Chete – Un om cumsecade
Îl doare propria-i coastă. De parcă niciodată nu a avut-o. O fantomă amputată de durerea jocului. Un joc de zmeie. Clădiri din stive de inimi zdrobite Îşi mângâie formele pierdute În aşteptarea umbrei de om cumsecade. N-a învăţat să-şi urle neputinţa. Aşteaptă. Aleile arămii ale toamnei din suflet Sunt pline de zgomotul sec al gândurilor de mâine Ce–şi târâie cu greu fiinţa plină de un imens gol, Zgâriind alene cuvinte nerostite. Apoi timpul se linişteşte la fel de tăcut Ca lacrimile care mereu, doar, urcă. Şi-i tare greu. Pe alocuri se iveşte câte o firidă Se repede să-şi potolească setea de lumină. Şi-ar umple corpul cu nuanţe divine Să poată clădi o coastă-n oglindă. Ceva/cineva, cumva, undeva ca lumina din firidă. Nu. Nu pentru schimbări de decor sau scenariu, la decade Doar pentru a se umple împreună până foarte departe, Învăţând amândoi, în jocul cu zmeie, Cum se cade.